Deși au evoluat în principal sub acțiunea factorilor social-economici , așezările rurale au ținut seama și de particuțaritățile cadrului natural, mai ales sub aspectul poziției și localizării lor în raport cu posibilitățile de alimentare cu apă, cu existența unor resurse variate (lemn, piatră, loc de pășunat și de cultivat) a unor microclimate de adăpostire, a terenurilor prielnice pentru extinderea vetrelor etc. Analizând rețeaua de sate după poziție și localizare se constată că acestea nu sunt dispuse dezordonat, ci răspândite într-o anumită ordine, putând fi deosebite șiruri (sau aliniamente) de așezări situate în condiții asemănătoare sau identice.

     Referitor la formarea și evoluția așezărilor rurale de menționat că actuala rețea este rezultatul unui proces istoric, multisecular, care atestă continuitatea de locuire a acestui teritoriu din cele mai vechi timpuri. Se consideră că actuala configurație este moștenită din perioada feudală, cu completările ulterioare care s-au produs prin defrișări, împroprietăriri, roiri.

     Teritoriul administrativ al comunei Băuțar a fost locuit din cele mai vechi timpuri, statul dac înfloritor în secolul I și II e.n. își avea centru politic, economic și militar în Munții Orăștiei. Legătura cu regiunile din sud-vestul statului se făcea și prin POARTA DE FIER A TRANSILVANIEI ( TAPAE), pe culuarul Bistrei până la Tibiscum .

    Pană în 1920 satul a fost parte a comitatului Hunedoara (cunoscut și ca Varmeghia Hunedoarei, în maghiară Hunyad vármegye, în germană Komitat Hunyad, în latină Comitatus Hunyadiensis) fiind o unitate administrativă a Regatului Ungariei, care a funcționat în perioada 1265-1920. Capitala comitatului a fost orașul Deva. Numele localitățiilor în maghiară au fost: Alsó-Baucár  pentru Băuțarul Inferior, Felsõ-Baucár  pentru Băuțarul Superior și Bukova pentru Bucova.

     Prima atestare documentară certă, datează din anii 1740 – 1750, când în conscripția din 1750, alături de Băuțar apare și Bucova sub numele de Bucovița, cu 140 de persoane, fără preot și biserică, aparținând de protopopiatul unit al Ulpiei Traiane cu scaunul la Grădiște, alături de alte 13 parohii și 6 filiale, din care 3 erau așezate: adică Băuțarele (Inferior și Superior) și Bucova, dincolo de Poarta de Fier, pe Valea Bistrei, până în comitatul Caraș-Severin (Fig.nr. 1 Băuțar în Harta Iosefică a Băuțarului).

Fig.nr. 1 Băuțar în Harta Iosefină a Băuțarului

     Localitatea Băuţar are rangul de comună compusă din patru sate: Băuţar, Bucova, Cornişoru şi Preveciori.

     În partea răsăriteană a culoarului depresionar Bistra, în apropierea Porţii de Fier a Transilvaniei, se găseşte comuna Băuţar, formată astăzi din patru localităţi: Băuţar (rezultat al contopirii a două unităţi teritoriale distincte, Băuţaru Inferior şi Băuţaru Superior), Bucova, Cornişoru şi Preveciori. Incluse astăzi în judeţul Caraş-Severin, satele Băuţar şi Bucova – celelalte două cătune sunt consemnate documentar abia la mijlocul secolului trecut – au aparţinut, până în anul 1950, din punct de vedere administrativ şi religios, de comitatul (ulterior judeţul) Hunedoara.

     În secolele I î.e.n. şi I e.n., Dacia se relevă ca un puternic stat, cu o infloritoare cultură materială şi spirituală. Uimitor de unitară pe întreg teritoriul ei, civilizaţia dacică îşi găseşte expresia cea mai înaltă în aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificaţii având drept scop apărarea Sarmizegetusei Regia.

     Descoperirea şi cercetarea parţială, în 1984, a fortificaţiilor dacice din locul menţionat în istorie cu antica denumire Tapae – ce coincide cu Porţile de Fier ale Transilvaniei (în apropierea satului Bucova), unde Dacii au înfruntat pe Romani în anii 88 şi 101 e.n. – demonstrează că strămoşii noştri au organizat un ingenios sistem de apărare care a constat nu numai din cetăţile amplasate în munţi, care nu sunt toate cunoscute încă, ci şi în dispozitive organizate pe front larg, în teren întărit natural.

Fortificatia Tapae

     Fortificaţiile în forma actuală (pare să fi fost demolate) se prezintă ca valuri din piatră şi pământ cu înălţimea de la 1-3 m. şi lăţimea între 8-14 m. Partea rămasă nedemolată, formând miezul valului, pe lăţime de 1,5-2,5 m., se prezintă omogen arsă, piatra fiind parţial calcinată iar pământul transformat în chirpic înroşit.
Atestat sub această denumire doar în 1750, satul actual Băuţar (termen provenit din regionalismul „băuţă”, anume bolovan/piatră de râu) a fost compus, în vechime, din două părţi distincte, anume Pala Inferior şi Pala Superior, (toponime derivate din maghiarul „palánk”, trimitere la ruinele fortificaţiilor antice din zonă, vizibile până în secolele XVII-XVIII). Pânǎ în anul 1968 erau cunoscute Bǎuţarul de Sus şi Bǎuţarul de Jos, denumite impropriu Bǎuţarul Superior şi Bǎuţarul Inferior, când s-au unit denumindu-se simplu, Bǎuţar.

     Localitatea Bucova, având înţelesul de „loc cu fagi” sau „făget”, este menţionată – sub forma „fluvium vulgo Bokuvavize vocato”, anume valea Bucovei – cu acelaşi prilej, constituind un crâng al Băuţarului medieval. Ca aşezare propriu-zisă, satul apare consemnat însă abia în anul 1495, „possessio Bwkowa” figurând, la acea dată, între proprietăţile familiei nobiliare româneşti Cândea din Râu de Mori (jud. Hunedoara).
Cornişor este o micǎ aşezare apǎrutǎ în anul 1956 prin separarea unui cǎtun al Bǎuţarului numit Strâmba, numele fiind luat de la pârâul Corni, mic afluent al Bistrei.
Preveciori apare tot în anul 1956, fiind format dintr-un mic grup de 10 case la 12 km de Bǎuţar.

O raritate tehnica feroviara abandonata: calea ferata cu cremaliera

     Prin aceste locuri, prin depresiunile dintre muntii Poiana Rusca (la nord) si Tarcului (la sud), prin care se strecoara spre est, spre Hateg, Raul Mare, iar spre Caransebes, raul Bistra, intre anii 1898 si 1908 s-a construit calea ferata care lega Caransebesul de Hateg, adica, de fapt, uzinele din Resita de carbunele din Valea Jiului, reducand drumul acestuia cu mai mult de 300 km.

     Constructia caii ferate de la Caransebes la Subcetate a fost posibila prin crearea la Cluj, in 1894, a Societatii Cailor Ferate Locale Caransebes – Hateg, condusa de deputatul Pogany si cu fonduri colectate de la diferite societati, dar si de la localnici (comitatele Hunedoara si Caras-Severin). De altfel, din cei 76 km cat insuma toata calea ferata construita, 42 km apartineau Comitatului Hunedoara si 34 km Comitatului Caras-Severin.

Constructia propriu-zisa a inceput in primavara lui 1905 si, dupa trei ani de eforturi, o sa vedem mai departe de ce, calea ferata Caransebes – Subcetate a fost deschisa, la doua date diferite, in functie de terminarea lucrarilor:

•  Caransebes – Boutari, la 12 noiembrie 1908;
•  Boutari – Subcetate, la 18 decembrie 1908.

     Intre 1908 si 1919 aceasta cale ferata, proprietatea unei societati private, a fost exploatata de Caile Ferate Maghiare (MAV).

  Dupa Unire, in conformitate cu prevederile Tratatului de la Trianon si ale legilor romane, calea ferata Caransebes – Subcetate a fost preluata in intregime de administratia CFR si, prin cumpararea actiunilor, CFR a devenit si proprietara liniei.

     Peisajul inconjurator prin care strabate aceasta cale ferata este de o rara frumusete. Vegetatie bogata, susur de ape cristaline si animale mici de padure nu prea tare speriate de… civilizatie. Linia pleaca din Caransebes, de la o altitudine de 204 m, si urca, prin culoarul creat de raul Bistra, pana la Boutari (425 m altitudine), avand pe acest traseu 11 statii si halte, printre care si Otelu Rosu, fosta Ferdinand.

     De la Boutari incepe greul si… originalitatea acestei cai ferate: Portile de Fier (ale Transilvaniei), la 692 m altitudine.

     Distanta intre cota de 425 m (Boutari) si cea de 692 m (Portile de Fier) este de numai 9 km, adica pe 9 km trenul strabate o diferenta de nivel de 267 m, un caz rar in constructia de cai ferate si greu de solutionat pentru ca “rampa” este de circa 50 mm/m, iar maximul intalnit pe cai ferate normale este de 40 mm/m.

     Acesta a fost punctul forte si examenul cel mai greu pentru proiectant si executant. Se cunostea din experienta constructorilor feroviari europeni – din Germania, pe linia Blankenburg – Tanne (1885), din Elvetia, pe liniile Furka – Oberalp si Brienz – Rothorn (1892), din Austria, pe linia Eisenerz – Vordernberg (1891) sau din Ungaria, pe linia Erdököz – Zólyömbrezó (1896) – solutia de a ajuta la cresterea aderentei locomotivei prin roti dintate, montate in interiorul rotilor obisnuite de locomotiva, care sa se “imbuce” cu o “sina” dintata, numita cremaliera.

Cremaliera

      Inventia apartine unui inginer elvetian, Roman Abt, si a fost lansata in anul 1882, constand in doua sau trei lame metalice dintate, alaturate, montate in axul caii si ai caror dinti sunt decalati. Fiecarei lame dintate ii corespunde o roata dintata a mecanismului locomotivei, astfel incat angrenarea este continua si mult mai lina.

     Pe aceste linii dotate cu cremaliera s-au utilizat aproape exclusiv locomotive cu aderenta mixta, cu doua mecanisme motoare distincte, rotile motoare de simpla aderenta fiind actionate de un mecanism exterior, iar cele dintate de unul interior, distinct.

     In continuare, calea ferata incepe sa coboare dupa Portile de Fier intrand in Depresiunea Hategului prin statia Zaicani (deja la 569 m altitudine), trecand prin Sarmizegetusa, Pestenita, Carnesti, Paclisa si Hateg si ajungand la Subcetate, la o altitudine de 292 m.

     Iata cum, pe cei 76 km, in primii 47 km trenul strabate o declivitate de 400 m, iar pe ultimii 29 km strabate 488 m de declivitate. Este intr-adevar o linie de munte unicat la noi in tara!